Filmat într-o singurș secvență de 81 de minute, ANA ARABIA este un moment din viața unei mici comunități de proscriși, evrei și arabi, care trăiesc împreună într-o enclavă uitată la „granița” dintre Jaffa și Bat Yam, în Israel. Într-o zi, Yael, o tânără jurnalistă, îi vizitează. În aceste barăci dărăpănate, în livada plină de lămâi și înconjurată de locuințe colective, ea descoperă o serie de personaje departe de clișeele obișnuite oferite de regiune. Yael are sentimentul de a fi descoperit o mină de aur umană. Nu se mai gândește la slujba ei. Chipurile și cuvintele lui Youssef și Miriam, Sarah și Walid, ale vecinilor și prietenilor lor îi vorbesc despre viață, despre visele și speranțele ei, despre iubirile, dorințele și deziluziile ei. Relația lor cu timpul este diferită de cea a orașului din jurul lor. În acest loc retușat și fragil, există o posibilitate de coexistență. O metaforă universală.
Povestea Anei Arabia se bazează pe mai multe surse. Una dintre ele este o mică știre, care a apărut și în presa europeană, despre o femeie din Umm el Fahem, un sat din nordul Israelului. Ea a mers la medic din cauza unei pierderi de calciu. El i-a spus că este posibil să fi fost subnutrită când era copil. Avea capul acoperit, ca toate femeile musulmane, însă, după multe ezitări, ea i-a spus că, de fapt, se născuse la Auschwitz. Prin povestea acestei femei, descoperim o poveste foarte rară de prietenie și dragoste - mai ales rară în această regiune cu atâta ură și conflict - între această femeie evreică născută la Auschwitz și soțul ei musulman. Se spune că au avut 5 copii și 25 de nepoți.
Decorul este un „actorˮ important al filmului ANA ARABIA. Este ultima enclavă a unui fel de ștrand din Jaffa, lângă Tel Aviv. Restul orașului Jaffa, în special cea mai prețioasă zonă de coastă, este devorat încetul cu încetul de presiunile imobiliare ale clasei superioare israeliene. Aceștia îndepărtează populația palestiniană inițială, astfel încât aceasta este probabil ultima enclavă care este înconjurată de un drum pe o parte și de o serie de locuințe rezidențiale pentru un amestec de palestinieni și imigranți din Rusia etc. Există o frumusețe în această mahala, în modul în care oglindește talentul nativ al oamenilor de a-și modela mediul. Astfel, veți vedea câțiva copaci bătrâni pe care nimeni nu îndrăznește să îi taie, la intrare, și apoi veți vedea câteva case și câteva cabluri și câteva lucrări improvizate și o mică bucată de grădină și o livadă. Toate acestea sunt un fel de zonă pe cale de dispariție pentru că, din moment ce valoarea proprietăților imobiliare crește, presiunile asupra acestei comunități fragile vor crește din ce în ce mai mult. Există un garaj improvizat unde cineva care locuiește acolo repară în aer liber câteva mașini, care trec pe acolo. Așadar, întregul mediu este foarte adaptat la comunitate. Într-un fel, filmul este și o declarație despre arhitectură, despre mediu, despre un spațiu construit.
ˮA trebuit să mă gândesc cu atenție unde să situez această poveste. Cred că, în cinematografie, decorul este foarte important. El stabilește contextul. Poate și pentru că m-am format ca arhitect și rămân foarte interesat de arhitectură. De asemenea, îmi place comoditatea și simplitatea relației cu echipa care are acces ușor la decor. Îmi place din ce în ce mai mult de-a lungul anilor. În acest caz, suntem cu toții la fel ca oricine altcineva care merge la locul său de muncă zilnic. Se trezesc dimineața, dorm oriunde ar fi, iau un autobuz, un taxi, o bicicletă și merg la muncă, iar seara se dispersează din nou. Așa că acest mod de a filma este din ce în ce mai atrăgător pentru mine ca procedeu. În trecut, obișnuiam să fac filme care implicau deplasări: îți aduni toată echipa, dormi într-un hotel, într-un kibbutz sau într-o pensiune, dar acum îmi place din ce în ce mai mult cealaltă rutină a fabricării unui film și cred că are un rol în starea de spirit, în țesătura acestui film anume. Ana Arabia, care înseamnă „Eu, arabul”, este despre viața de zi cu zi. Așadar, cred că natura filmului în sine și modul de fabricare a filmului trebuiau să se adapteze cumva la subiect, la temă, la sensul filmului în sine.ˮ (Amos Gitai)
