V-aţi putea întreba de ce, dintre atâţia alţi artişti, am ales să vi-l prezint pe Daniel Codrescu?
Pentru că lucrarea pe care o realizează nu mai are de a face doar cu prezentul şi cu generaţia noastră.
Daniel Codrescu este pe de o parte contemporan cu noi, dar pe de altă parte în dialog cu viitorul. Şi înţeleg prin acest lucru, cu generaţiile care peste o sută, două, trei sute de ani vor intra în Catedrală, îşi vor înalţa, nu numai rugăciunea, ci şi privirea către bolţile ei şi vor vedea splendoarea lumii cereşti plăsmuită de viziunea, talentul şi truda acestui artist, alături de întreaga sa echipă. Şi se vor întreba: Cine? Cine este cel care a imaginat aceasă uluitoare lucrare?
Opera sa creează o legătură trainică şi tainică între lumea noastră şi cea bizantină, cu fiecare privire înălţată spre imaginile plăsmuite din pietricele colorate sau poleite cu aur, sclipind în jocurile lumii filtrate prin ferestre. Această contemplare înseamnă nu doar cercetarea unor reprezentări ale lumii nevăzute, realizate într-o tehnică pe cât de dificilă, pe atât de ofertantă vizual, ci mai ales dorinţa de contopirii cu transcendentul, iar prin aceasta constituie o invitaţie permanentă la meditaţie, lucru care nu prisoseşte niciodată omului aflat nu doar în căutarea frumosului, ci şi a răspunsurilor la întrebările esenţiale.
Nu îl sperie lumea, dar îi place să o privească printre formele liniilor și, chiar dacă a devenit cunoscut si apreciat, Daniel Codrescu păstreaza ștacheta la același nivel din punct de vedere socio comportamental.
A simțit uneori cum puterea Divinității îl ajută atunci cand greșelile sale erau firești după ore nedormite.
Preferă anumite teme biblice și are sfinții săi preferați. Pare un pic straniu să vezi un om cu ochii pătrunzători, cu mâini deprinse cu gingăsia pensulei, cum prinde între palme piatra și o sfărâmă.
