În anul 2017, musicalul La La Land a avut 14 nominalizări la Premiile Oscar și a câștigat la 6 dintre acestea, printre care și premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal. Emma Stone a decis, pentru acest rol, să facă ea toate scene cu dans, fără să apeleze la dubluri, iar secvența pentru scena A Lovely Night a fost filmată chiar în timpul apusului, cu decor real și coregrafie filmată continuu. Acestea sunt doar două exemple când la un film nu s-a apelat la diferite scurtături iar asta a avut lipici la public, dovada fiind și rezultatele foarte bune obținute la mai multe premii cinematografice.
Adevărul este că, în ultimii ani, cineaștii au profitat puțin cam mult de tehnologie iar multe dintre filmele recent apărute și-au pierdut din veridicitatea pe care o inspirau filmele din anii 90. Și aici nu ne referim dacă o poveste are bază reală sau nu, ci la cât de real pare decorul sau se simt personajele.
Conform unui sondaj YouGov din 2023, 68% dintre spectatori au raportat că se simt mai implicați în timpul scenelor cu efecte tangibile, comparativ cu secvențele realizate doar cu CGI (imagini generate computerizat). Totul ține de neuroștiința de bază - atunci când actorii interacționează cu obiecte fizice, neuronii trimit semnale despre greutate, textură și prezența spațială. Transpirația de pe fruntea lui Sigourney Weaver în timp ce se confruntă cu costumul uriaș din Alien nu este doar actorie, este un răspuns autentic de tip „luptă sau fugi”, declanșat de o amenințare reală și impunătoare.
Dar ce anume face diferența între cum percepe publicul cinematografia?
Reprezentarea realistă a spațiului
Filmele mai vechi foloseau adesea adâncimea de câmp mare, adică obiectele din fundal rămâneau clare, ceea ce făcea ca spectatorii să se simtă mai prinși în acțiune. Puterea de a vedea clar ce se află în fundalul unei scene permite ochilor să exploreze cadrul și să obțină o senzație reală de spațiu, la fel cum percepem lumea în viața de zi cu zi. În schimb, filmele de astăzi pun de cele mai multe ori obiectele din prim plan în claritate maximă, lăsând fundalul neclar, ceea ce este foarte diferit de modul în care vedem lucrurile în realitate.
„Adâncimea de câmp mare și cadrele lungi invită publicul să scaneze cadrul pentru a găsi sens, într-un mod mai apropiat de felul în care percepem evenimentele din viața reală. Aceste filme erau mai realiste pentru că semănau mai mult cu experiența noastră obișnuită de a vedea lumea” (conform lui Noël Carroll, filozof și teoretician al filmului american).
„Aspectul cinematografic”
Diferențele dintre Jurassic Park Rebirth și primul film din franciză subliniază puternic importanța mediilor realiste. În filmul original, dinozaurii păreau veridici deoarece existau într-un mediu realist, apropiat de lumea reală. În Rebirth, dinozaurii apar într-o versiune prea cinematografică, digital exagerată a Pământului, care ne scoate din senzația de imersiune.
De asemenea, manipularea digitală permite regizorilor să revină asupra cadrelor în sala de montaj, așa că deseori nu se angajează pe deplin într-o idee, fie că este vorba de poziția camerei, iluminare sau fundal în ziua filmării. Apoi, în post-producție, folosesc unelte digitale pentru a schimba fundaluri, a modifica interpretări sau a crea mișcări de cameră care nu au existat pe platou.
Vizualizare haptică (a simți cu ochii)
Scriitoarea Laura Marks susține că atunci când vizionăm un film, nu îl experimentăm doar cu ochii și urechile, ci cu întregul nostru corp. Ea numește acest fenomen „vizualizare haptică”.
Percepția haptică, potrivit psihologilor, reprezintă o combinație a diferitelor moduri în care simțim atingerea. Filmele clasice permit spectatorului să „simtă” textura: umiditatea, praful, gazonul, transpirația sau murdăria pe piele. În filmele moderne, totul arată prea curat și prea neted pentru ca simțurile tactile să fie stimulate.
Așadar, impactul tactil și senzorial al efectelor practice nu poate fi falsificat întru totul. Când o mână de monstru din latex zdrobește o ușă, lemnul care se sparge, praful și inerția ne conving ochii și creierul că se întâmplă ceva cu adevărat important, lucru care face ca scena să pară autentică pentru spectator.
În filmele lui Andrey Tarkovsky, spre exemplu, se observă cum camera alunecă lent peste decorurile bogat detaliate, oferind spectatorului o experiență mai profundă decât dacă ar face o trecere mai grăbită.
Anul trecut, la cea de-a doua ediție a Festivalului Internațional de Film Quo Vadis, am organizat o seară dedicată lui Andrei Tarkovski, la care a participat și fiul cineastului, împărtășind publicului detalii despre viața și opera tatălui său.
Anul acesta, la cea de-a treia ediție a festivalului, ne propunem să aducem alte filme aparte, cu care publicul să poată rezona și din care să plece mai îmbogățit. Urmărește paginile noastre pentru a fi la curent cu noutățile!
