Aștept festivalul acesta de vreo douăzeci de ani. Și nu exagerez. De pe când începusem a colinda prin țară, iar uneori și dincolo de ea, spre a tâlcui filmele lui Andrei Tarkovski și ale altor cineaști mărturisitori ai rânduielilor de Sus. Căldura și sensibilitatea intelectuală cu care eram întâmpinată peste tot îmi arătau cât de rodnic și duhovnicește hrănitor este acest dialog despre sacrul din lumea contemporană, surprins uneori de cinema. De atunci am înțeles - și eu, și cinefilii de lângă mine - că acest taifas în jurul peliculei e bine să depășească tiparele unor seri de cultură cinematografică creștină, ca să se dezvolte într-o formă organizată mai solidă, o platformă care să concentreze tipul de cultură cinematografică ziditoare, pe care îl descopeream împreună. Această formă este un festival. Dar nu oricare.
Cu toate că există în lume câteva festivaluri de cinema creștin exemplare și de tradiție, mai ales în lumea ortodoxă, dar și în spațiile de tradiție creștină de alte confesiuni, lucrurile s-au mișcat destul de greu în România. Cinefilii, entuziasmați de ce vedeau și auzeau de la mine, mă întrebau când vom face și noi, românii, un festival cu filme din acelea pe care le vedeam și tâlcuiam împreună, aduse de pe alte meleaguri?
Dar organizarea, mai ales coagularea într-o echipă conlucrătoare și disciplinată, animată de o strategie și viziune comună, se găsesc greu la noi, oricât ar vorbi teologii de smerenie, adunare lăuntrică, iubire de aproapele, jertfelnicie; și oricât ar vorbi cineaștii de talent, seriozitate profesională, pragmatism, deschidere spre nou. Acestea sunt calități de temelie pentru durarea unui festival trainic, care să hrănească spiritual cinefilii, să reziste vremurilor și să crească, pentru a constitui o agora de dialog cultural și creștin, ziditoare nu doar pentru public, ci și pentru cineaști, jurnaliști, teologi, oameni de biserică, adică pentru un filon substanțial din suflarea românească - și nu numai -, pe care o așteptăm să renască. Cam asta este ceea ce ne dorim, dar nu o putem realiza singuri, ci numai împreună cu voi, spectatorii și susținătorii noștri!
Da, cred asta: un festival creștin nu este doar un forum de schimb cultural și de dialog, ci este și o platformă de renaștere spirituală. Un festival conferă o energie unică, formată din bucuria multiplelor întâlniri, adunând împreună culturi diferite, trăitoare sub cerul și pe pământul aceluiași Dumnezeu.
Am selectat pentru „Quo Vadis” nu doar filme creștine, în special ortodoxe recente de mare succes internațional, precum și capodopere mărturisitoare ale marilor adevăruri de conștiință, născute din confruntarea totalitarismului cu vechile culturi creștin-răsăritene, ci și pelicule extraordinare, provenite din alte spații de civilizație și credință, în care sentimentul trăirii-împreună cu Dumnezeu nu a fost uitat, ci se cultivă și astăzi. Sunt filme - cele mai multe dintre ele, capodopere, cu un bogat palmares internațional - care constituie o hrană spirituală reală pentru omul contemporan, postmodern, secătuit sufletește de tehnologie și de spectrul multiplelor amenințări planetare.
Cred că „Quo Vadis” va aduce multă speranță, bucurie și idei constructive, adică va însămânța germenii Duhului Creator în sufletele noastre - cinefili și cineaști -, suflete atât de încercate tocmai în privința speranței, a bucuriei curate, a credinței în Dumnezeu și a comuniunii. De astfel de semințe avem nevoie, care să germineze spre râvnita Schimbare la Față a României și - de ce nu? -, a lumii.
