A venit timpul! A venit timpul acela din an care adaugă noi pagini în Jurnalul de cinefil. Pentru că, da!, la Iași a început cea de-a treia ediție a Festivalului Internațional de Film „Quo Vadis”, desfășurată în perioada 10-14 noiembrie!
Dacă în 2024 am fost invitați să reflectăm la libertate, iar în 2025, la iertare, anul acesta ne propune să ne îndreptăm privirea și inima către cel de lângă noi. Să-l descoperim, să-l înțelegem, să învățăm să ne conectăm cu el. Cu aproapele fiecăruia dintre noi – cu „Aproapele meu”.
Prima zi a Festivalului „Quo Vadis” a început în forță și a avut o structură mai amplă: fotografie, reflecție asupra esteticului și sacrului, gală de deschidere, muzică. Și, bineînțeles, filme! Două documentare și un film psihologic. „Pietre fericite” și „Dincolo de vârf” au prezentat povești reale care au deschis, fiecare în maniera sa, un drum către ceilalți. Iar „Iertarea”, în regia lui Nicolae Mărgineanu, a ținut o întreagă sală în suspans, în lacrimi, în tăcere – într-un exercițiu emoționant și cutremurător de rememorare a istoriei colective, dar și de explorare a vindecării sufletului și a conștiinței prin pocăință.
„Pietre fericite” urmărește povestea lui Petko care, după ce își pierde fiul într-o avalanșă, găsește o cale de a-și transforma durerea într-o lucrare pentru ceilalți. Astfel, într-o zonă greu accesibilă, începe să construiască o capelă, un loc de pomenire și de rugăciune pentru toți cei care au murit în munți.
Pe lângă echipa care se formează, crește, se organizează în jurul acestei misiuni, impresionant este faptul că mai toți turiștii devin parte din proiect, fiind de acord să plătească o „taxă de fapte bune”. De sus, de la cascadă, ei aduc la coborâre câte o piatră care să se adauge la construcție.
Și așa am reținut două idei. Pe prima aș numi-o fraza centrală a filmului: „Nu e important cât de grea e piatra pe care ai urcat-o, important este cât de grea e piatra de pe suflet pe care ai dat-o jos”. Iar a doua leagă fericirea pietrelor de rezultatul final. Căci, iată, pietre care de milioane de ani stăteau nebăgate în seamă acum au devenit pietre fericite, căci au ajuns să slujească unui scop.
Moartea și suferința stau și la baza celui de-al doilea documentar. Așa vedem cum un om și, mai apoi, o întreagă comunitate se transformă privind, urcând și ajungând „Dincolo de vârf”. Povestea începe în 2010, în Indianapolis, Indiana. David își pierde fratele mai mic, pe Zachary care, pe patul de spital, îi adresează o întrebare-provocare: „O să escaladezi un munte pentru mine?”.
După 10 ani în care nu mai urcase munții, David se hotărăște să-i împlinească dorința și pleacă împreună cu Ranko, cumnatul său total neexperimentat, spre Blanca Peak, în Colorado. Ascensiunea devine o formă de comemorare și de apropiere de sufletul celui adormit. Iar filmul urmărește dezvoltarea acestei experiențe într-o lucrare de grup: apar noi participanți, între care un diacon și un conducător de cor bisericesc.
Muntele e privit ca o experiență a smereniei. „E dur! Crezi că ai ajuns la vârf și urmează altul.” „Te simți foarte mic acolo și foarte muritor.” Un moment de cumpănă este furtuna din 2016. Pericolul întâlnit pe traseu îi face pe participanți să privească altfel propria fragilitate și ocrotirea primită: „Dumnezeu a avut milă de noi, de fiecare”.
Excursia este descrisă ca o călătorie profundă, o rememorare a vechilor pelerinaje. Și aici se schimbă sensul ascensiunii: nu mai este vorba doar despre atingerea unui vârf, ci despre o călătorie în care oamenii cresc împreună în credință. Așa se naște dorința de a săvârși Sfânta Liturghie chiar pe munte.
Iar Biserica urcă pe munte alături de diaconul care, în 2017, a fost hirotonit preot. Liturghia a fost săvârșită pe Blanca Peak, la aproximativ 4.176 de metri altitudine. Participanții s-au împărtășit, iar experiența a primit un sens care depășește performanța fizică, ei devenind părtași la Înviere! Pentru că... „Suntem destinați urcușului, creșterii și niciodată nu trebuie să stagnăm”.
În cel de-al treilea film, construirea unei capele și escaladarea unui munte se fac la... interior. Obligat să se confrunte treptat cu propriul trecut, cu faptele sale și cu omul care a devenit, personajul principal caută „Iertarea”. Dar el nu ajunge la pocăință printr-o revelație bruscă, ci piatră cu piatră, pas cu pas, frământare cu frământare, noapte cu noapte de nesomn, rememorare cu rememorare a faptelor și a păcatelor sale.
Valeriu Tănase, fost gardian-șef de penitenciar ajuns la pensie, a făcut parte din aparatul represiv comunist. Deși se întreba și el: „Dar dacă ăștia pe care îi batem nu știu nimic?”, a ajuns să își justifice faptele prin disciplina sistemului, prin ordine și prin ideea că deținuții trebuiau pedepsiți. Cei politici, de la Aiud, dar non-politici, de la Mioveni: „Îi nenoroceam și nu-mi părea rău”. Așadar, filmul nu construiește imaginea unui simplu executant prins într-un sistem, ci a unui om care a participat activ la violență și care, uneori, a găsit chiar satisfacție în ea.
Dar Valeriu îmbătrânește și ceea ce părea cândva încheiat revine. Îl urmărește amintirea unui preot pe care l-a schilodit. Și-l urmărește conștiința sa: „E greu să trăiești cu tine când începi să nu te mai suporți”... Și Valeriu îl caută pe omul căruia i-a schimbat destinul – fără să realizeze că va ajunge el însuși sub supraveghere. Apar reprezentanți ai fostului Departament al Securității Statului care îl avertizează, îl urmăresc și îi cer să nu mai pună întrebări, să nu mai ia legătura cu foștii colegi sau cu foștii deținuți. Omul care a contribuit la funcționarea mecanismului represiv începe să fie incomodat de același mecanism. „Cu credința cum stați? Aveți vreo criză religioasă? Sunt și astea trecute la dosar.”
Nici el nu știe cum stă cu credința, dar știe cum nu mai poate sta. Indiferent. Așa că reușește să ajungă față în față cu Anton Balaj, preotul schilodit. „Ai venit, domnule gardian. Mult ți-a mai luat să vii, domnule gardian” capătă o forță aparte. Replica „De 20 de ani te aștept ca să te pot ierta”, urmată de „Robul lui Dumnezeu, Valeriu, te iert!”, eliberează. Iertarea nu anulează trecutul, nici nu face ca răul să nu se fi întâmplat.
„Iertarea” e filmul care pune cea mai incomodă întrebare a zilei: poate fi aproapele meu omul care mi-a făcut cel mai mult rău? Și, în oglindă: pot să mă apropii de omul căruia i-am distrus viața, după ce am trăit 20 de ani fără să-mi pese de suferința lui?
Anda Elena Toma
