Doi monștri sacri ai cinematografului creștin caucazian și universal, nume de referință atât pentru filmul antitotalitar, dar și pentru cel de artă, sunt georgianul Tengiz Abuladze și armeanul Sergey Parajanov. Ambilor pe comemorăm în 2024 o sută de ani de la naștere. Ambii au fost înnoitori de referință ai limbajului cinematografic, integrînd cele mai expresive achiziții ale artelor vizuale și ale filmului de artă în codurile mărturisirii creștine. Ambii au lărgit în mod exponențial capacitatea artei a șaptea de a glăsui necuvintele dumnezeiești pe pămînt. 

În cazul lui Parajanov putem vorbi de un postmodernism creștin avant la lettre. Capacitatea sa de a șarja și satiriza politicul și tarele mic-burgheze folosind motivele expresive ale artei bizantine, artei populare și basmului, care opun teluricului setea cea mai curată de ideal și transfigurare creștină prin jertfă, sînt unice în cinematografia universală. Curajul său de a sfida canoanele politice și ideologice, dar și artistice ale epocii sale l-a costat ani grei de închisoare.

Modernismul mărturisitor al lui Abuladze din trilogia sa antitotalitară, pe care o vom prezenta, și mai ales din filmul „Căința”, dovedește o forță copleșitoare de responsabilizare socială și existențială prin artă. Demascarea mistificărilor și abuzurilor, duse la absurd, ale regimului stalinist din „Căința” depășește limitele oricărei convenții istorice și geopolitice, înscriind filmul în categoria extrem de rară a marilor parabolele antitotalitare, capabile să deschidă noi orizonturi de conștiință. 

Autor: Elena Dulgheru